Reuşesc să ies din casă destul de devreme, mă îndrept cu paşi repezi spre staţia de metrou, nu din vreo oarecare grabă, ci din nerăbdarea de a da nas în nas cu primăvara, care am auzit eu că poate fi întâlnită prin parcuri…o găsesc însă deja în faţa blocului, pe lădiţele întoarse cu fundul în sus, pe care câteva târgoveţe au aşezat îmbietor legături proaspete de ceapă verde, salată şi multe ridichi îmbujorate; alături buchete multicolore de flori menite să împodobească locuinţele care nu au avut şansa de a sa afla în legătură nemijlocită cu vreun petec de pământ sau grădină.
Schimb câteva vorbe voioase cu vecinii mei…unii au terminat deja piaţa şi se întorc acasă cu sacoşele pline, atât de aşteptate de gospodinele care s-au ocupat până acum de curăţenie, probabil. Brusc sunt năpădită de amintirea olfactivă a tocăniţelor gătite vara cu noaptea în cap de vecinele mele mai experimentate într-ale vieţii şi bucătăriei, ale căror miresme îmi dădeau trezirea în fiecare zi încă de pe la ora 7 şi care pe deasupra înlocuiau orice urmă a parfumului discret purtat de rufele mele proaspăt spălate şi întinse pe balcon. Mă scutur de senzaţia legumelor ciopârţite şi înăbuşite cu barbarism şi îmi continui drumul, îmi croiesc loc prin forfota neaşteptată de oameni care par a fi mânaţi care încotro de aceeaşi forţă nevăzută, dar atât de placută: primăvara.
Dar pe cât de puternice aceste sentimente de veselie şi seninătate, pe atât de adâncă mâhnirea care mă va cuprinde odată ajunsă în staţia de metrou. Cobor, mă aşez cuminte pe un scaun în aşteptarea trenului şi nu trec prea multe minute până când aud o voce din celălat capăt al peronului…nu-mi dau seama la început dacă vine dintr-un aparat radio sau dacă aparţine cuiva de pe peron. Pare că se întrerupe din când în când, nu s-o prinde bine postul de radio, mă gândesc. Desluşesc apoi un ritm din Led Zeppelin, îl bat cu piciorul încercând să-mi amintesc ce este…pare o variantă unplugged. Devin curioasă, tot nu-mi dau seama de unde vin sunetele. Mă ridic şi fac câţiva paşi în acea direcţie, vocea se apropie, este frumoasă, dar nu e al lui Robert Plant, categoric. Înaintez şi spaţiul dintre două coloane se lărgeşte brusc, descoperindu-mi privirii o apariţie timidă, sursa sunetelor care mă atrăseseră în acel loc. Puţin speriată, m-am tras repede înapoi, cât să aud doar, fără să văd şi să fiu văzută. Vocea era tare bună, se simţea că nu era lucrată sau foarte studiată, dar mă tulbura. Să fi fost de vină şi piesa cântată? Vocea răsuna clar, fără ajutorul niciunui instrument. Până aici aţi spune că nu este nimic deosebit, doar un caz clasic de cerşetorie la metrou. Dar tânărul nu părea a cerşi în adevăratul sens al cuvântului. În apărarea lui, încerc să îmi aduc în faţa ochilor imaginea pe care am putut să o cuprind în cele 2 secunde peste care mi-a fost ruşine să mai privesc…am văzut un tânăr în jur de 30 de ani, care părea a se ascunde mai degrabă decât a-şi etala talentul care se presupunea că ar fi trebuit să îi aducă venitul pentru acea zi. Era îmbrăcat simplu şi nu ponosit, deşi îţi dădeai seama că hainele, odată de o calitate bună, deveniseră acum puţin uzate. Cânta cu mâinile întinse pe lângă corp, cu privirea aţintită în jos şi întreaga lui ţinută părea a sugera că nu era decât un pasager între două trenuri, care îşi trecea timpul cântând, până când avea să sosească următorul tren. În faţa lui nici nu era măcar vreo cutie unde lumea să îi poată lăsa bani, avea doar o geantă de voiaj mai mică, în care se afla probabil tot ce îi mai rămăsese dintr-o presupusă viaţă normală. Nu se simţea deloc bine făcând asta…ştiu, cine s-ar simţi bine cerşind? El nu părea a purta însă nici măcar urma obişnuinţei. Oare ce se întâmplase? Oare câtă disperare trebuise să se strângă în el pentru a fi nevoit să facă asta?
Un zgomot puternic se aude din tunel, vine metroul meu. Aş vrea să mai arunc o privire către tânăr, sunt laşă însă şi nu îndrăznesc să merg în faţa lui, să îi intind de o pâine. În schimb, ocolesc coloana care îl ascunde privirii mele, urc în metrou şi inaintez în tren până la un loc de unde îl pot privi direct. Aş fi vrut să îi aflu povestea, să vorbesc cu el ca de la om la om şi să încerc să îl ajut altfel decât cu bani care mie mi-ar fi dat sentimentul că am făcut puţin pentru ajutorarea unui semen şi care cine ştie la ce ar fi putut fi folosiţi. Prea des trec pe lângă oameni care cerşesc literalmente ajutorul nostru, fără să mă uit în ochii lor şi fără să le spun o vorbă bună. Nu de vorbe au ei nevoie ar zice unii…Poate au dreptate. Poate nu noi trebuie să hotărâm de ce ajutor au ei nevoie sau să judecăm modul în care l-ar folosi. Şi totuşi, de fiecare dată când trec pe lângă astfel de oameni, mă cuprinde o tristeţe paralizantă, neputincioasă…