The Dream House

De ce titlurile cu iz idilic ascund de multe ori exact opusul? Casa despre care se povesteste in film ar fi avut intr-adevar toate sansele sa ramana una de vis, daca un anumit raufacator ar fi stiut sa faca diferenta dintre partea stanga a unei strazi si cea dreapta. O intriga destul de simplista de altfel si despre care afli de-abia la final, cand te astepti, eu una cel putin imi facusem in minte cateva scenarii mai siropoase, la ceva secrete macabre sau macar niste relatii interzise si bine ascunse.

Daca vezi filmul intr-o seara de iarna in care numai vuietul vantului se aude de afara (efectul se anuleaza pe timp de zi, va asigur :D), atunci ai sta putin speriat si cu sufletul la gura asteptand ca misterul sa se desluseasca…te-ai si revolta putin vazand ca politia pare sa stea cam deoparte si fara sa se implice prea tare. Si ai fi putin debusolat, pentru ca nu vei mai sti de care parte sa fii vizavi de personajul lui Daniel Craig.

Dar daca ajungi sa il vezi in miezul zilei, chiar daca atmosfera de afara cam coincide cu cea din film (iarna grea, zapada, vant) elementele de thriller nu mai par atat de terifiante si ce ramane la final sunt drama personajului principal si a familiei lui, una foarte frumoasa si puternica, cu adevarat de vis si pe care cred ca oricine si-ar dori-o. Si sentimentul asta cred ca a fost tare bine insufletit de jocul lui Daniel Craig.

Cu si despre Pina

Aflasem despre filmul „Pina” inca de la lansarea lui din toamna anului trecut si desi nu stiam nimic despre artista Pina Bausch, mi-am dorit sa-l vad. Stiam doar ca ea este considerata o mare artista, un geniu al dansului contemporan, una din putinele expresii ale dansului cu care nu am empatizat insa prea mult niciodata. A vedea acum acest film a fost cred o alta incercare de a-mi testa afinitatea pentru acest gen de dans. Rezultatul, unul previzibil: raman adepta actualelor preferinte.

Ca forma de arta, nu ma pot pronunta…cele trei fragmente din productii celebre ale Pinei mi-au parut un amestec obositor de nebunie, poezie abstracta si mult naturalism. Cu siguranta celor avizati le-a spus mai multe, dar eu as fi simtit nevoia de la acest film de mai multe detalii despre viziunea si fiozofia Pinei in dans si in viata.

I want my money back!

Daca odata ajuns acasa constati ca ai cumparat ceva ce nu iti ofera chiar tot ce ambalajul si sloganurile entuziaste iti promisesera, sau daca produsul in cauza are vreun defect nedescoperit, ei bine, nu este nicio tragedie. In afara, multi comercianti permit returnarea sau schimbarea produselor cu altele mai dezirabile, iar la noi, desi nu este o practica des intalnita, incepe totusi sa se impamanteneasca.

Dar ce faci atunci cand insasi parcursul tau prin viata se dovedeste a fi departe de cel pe care ti-l imaginasesi cand ai pornit la drum cu multi ani in urma? Cui ii ceri socoteala acum? Cine poate sa-ti dea inapoi toti anii sau sansa de a o lua de la capat? Cum raspunsul este unul evident, ce faci mai departe? Te multumesti sa traiesti viata pe care tocmai ce ai declarat-o insuficienta si inapta de a te multumi, ros de regrete, frustrari sau melancolii?

O lectie in sensul asta mi-a dat-o filmul “Arta de a invinge” in care personajul principal jucat de Brad Pitt, Billy Beane, rescrie nu numai regulile jocului de baseball, dar si valorile pe baza carora am putea decide daca cineva este un castigator; criteriile dupa care putem aclama succesul. Multi dintre noi poate plecam la drum cu o anumita conceptie despre cine suntem si pentru ce suntem buni, iar daca se nimereste sa ne inselam, ne dam cu capul de pereti, consideram ca ne-am ratat viata si ne pierdem orice incredere in noi si in final renuntam. Personajul din film, desi urmarit pe tot parcursul de esecul unei anumite deciziii luate in tinerete, este capabil in final sa se invinga pe sine si sa ia o a doua cea mai importanta hotarare din viata lui, de data asta insa bazata pe valori care il definesc si cu care se identifica: familie si incredere in propriile sale idei.

O parte frumoasa a filmului este ca Billy ajunge sa redefineasca succesul nu numai pentru el, ci si pentru multi jucatori pe ale caror cariere se marcase deja un X mare, si care incetasera ei insisi sa mai creada in ei. Dar de departe cea mai frumoasa parte a filmului este faptul ca Billy Bean chiar exista si ca a facut in realitate toate aceste lucruri sa se intample 🙂

Si melodia din soundtrack, in varianta originala, pe care eu am ajuns sa o ador:

 

 

Gânduri de primăvară – II

Reuşesc să ies din casă destul de devreme, mă îndrept cu paşi repezi spre staţia de metrou, nu din vreo oarecare grabă, ci din nerăbdarea de a da nas în nas cu primăvara, care am auzit eu că poate fi întâlnită prin parcuri…o găsesc însă deja în faţa blocului, pe lădiţele întoarse cu fundul în sus, pe care câteva târgoveţe au aşezat îmbietor legături proaspete de ceapă verde, salată şi multe ridichi îmbujorate; alături buchete multicolore de flori menite să împodobească locuinţele care nu au avut şansa de a sa afla în legătură nemijlocită cu vreun petec de pământ sau grădină.

Schimb câteva vorbe voioase cu vecinii mei…unii au terminat deja piaţa şi se întorc acasă cu sacoşele pline, atât de aşteptate de gospodinele care s-au ocupat până acum de curăţenie, probabil. Brusc sunt năpădită de amintirea olfactivă a tocăniţelor gătite vara cu noaptea în cap de vecinele mele mai experimentate într-ale vieţii şi bucătăriei, ale căror miresme îmi dădeau trezirea în fiecare zi încă de pe la ora 7 şi care pe deasupra înlocuiau orice urmă a parfumului discret purtat de rufele mele proaspăt spălate şi întinse pe balcon. Mă scutur de senzaţia legumelor ciopârţite şi înăbuşite cu barbarism şi îmi continui drumul, îmi croiesc loc prin forfota neaşteptată de oameni care par a fi mânaţi care încotro de aceeaşi forţă nevăzută, dar atât de placută: primăvara.

Dar pe cât de puternice aceste sentimente de veselie şi seninătate, pe atât de adâncă mâhnirea care mă va cuprinde odată ajunsă în staţia de metrou. Cobor, mă aşez cuminte pe un scaun în aşteptarea trenului şi nu trec prea multe minute până când aud o voce din celălat capăt al peronului…nu-mi dau seama la început dacă vine dintr-un aparat radio sau dacă aparţine cuiva de pe peron. Pare că se întrerupe din când în când, nu s-o prinde bine postul de radio, mă gândesc. Desluşesc apoi un ritm din Led Zeppelin, îl bat cu piciorul încercând să-mi amintesc ce este…pare o variantă unplugged. Devin curioasă, tot nu-mi dau seama de unde vin sunetele. Mă ridic şi fac câţiva paşi în acea direcţie, vocea se apropie, este frumoasă, dar nu e al lui Robert Plant, categoric. Înaintez şi spaţiul dintre două coloane se lărgeşte brusc, descoperindu-mi privirii o apariţie timidă, sursa sunetelor care mă atrăseseră în acel loc. Puţin speriată, m-am tras repede înapoi, cât să aud doar, fără să văd şi să fiu văzută. Vocea era tare bună, se simţea că nu era lucrată sau foarte studiată, dar mă tulbura. Să fi fost de vină şi piesa cântată? Vocea răsuna clar, fără ajutorul niciunui instrument. Până aici aţi spune că nu este nimic deosebit, doar un caz clasic de cerşetorie la metrou. Dar tânărul nu părea a cerşi în adevăratul sens al cuvântului. În apărarea lui, încerc să îmi aduc în faţa ochilor imaginea pe care am putut să o cuprind în cele 2 secunde peste care mi-a fost ruşine să mai privesc…am văzut un tânăr în jur de 30 de ani, care părea a se ascunde mai degrabă decât a-şi etala talentul care se presupunea că ar fi trebuit să îi aducă venitul pentru acea zi. Era îmbrăcat simplu şi nu ponosit, deşi îţi dădeai seama că hainele, odată de o calitate bună, deveniseră acum puţin uzate. Cânta cu mâinile întinse pe lângă corp, cu privirea aţintită în jos şi întreaga lui ţinută părea a sugera că nu era decât un pasager între două trenuri, care îşi trecea timpul cântând, până când avea să sosească următorul tren. În faţa lui nici nu era măcar vreo cutie unde lumea să îi poată lăsa bani, avea doar o geantă de voiaj mai mică, în care se afla probabil tot ce îi mai rămăsese dintr-o presupusă viaţă normală. Nu se simţea deloc bine făcând asta…ştiu, cine s-ar simţi bine cerşind? El nu părea a purta însă nici măcar urma obişnuinţei. Oare ce se întâmplase? Oare câtă disperare trebuise să se strângă în el pentru a fi nevoit să facă asta?

Un zgomot puternic se aude din tunel, vine metroul meu. Aş vrea să mai arunc o privire către tânăr, sunt laşă însă şi nu îndrăznesc să merg în faţa lui, să îi intind de o pâine. În schimb, ocolesc coloana care îl ascunde privirii mele, urc în metrou şi inaintez în tren până la un loc de unde îl pot privi direct. Aş fi vrut să îi aflu povestea, să vorbesc cu el ca de la om la om şi să încerc să îl ajut altfel decât cu bani care mie mi-ar fi dat sentimentul că am făcut puţin pentru ajutorarea unui semen şi care cine ştie la ce ar fi putut fi folosiţi. Prea des trec pe lângă oameni care cerşesc literalmente ajutorul nostru, fără să mă uit în ochii lor şi fără să le spun o vorbă bună. Nu de vorbe au ei nevoie ar zice unii…Poate au dreptate. Poate nu noi trebuie să hotărâm de ce ajutor au ei nevoie sau să judecăm modul în care l-ar folosi. Şi totuşi, de fiecare dată când trec pe lângă astfel de oameni, mă cuprinde o tristeţe paralizantă, neputincioasă…

Gânduri de primăvară – I

S-a făcut în sfârşit sâmbătă, nu trebuie să mă mai duc la serviciu, îmi zic în timp ce mă încurajez să mă dau jos din pat…ceasul arată însă doar ora 8, nu mă miră, pentru că de ceva vreme nu reuşesc să mai dorm nici măcar în weekend aşa cum obişnuiam în vremea studenţiei sau chiar încă la începuturile mele de angajat corporatist. Şi totuşi nu mă simt încercată de niciun sentiment de frustrare azi, mă uit pe geam şi văd că acea primă zi adevărată de primăvară, mult prognozată şi aşteptată de noi toţi pare să fi sosit chiar azi…ce bine că nu e zi de lucru.

Nimic nu mă indispune mai tare ca atunci când trebuie să rămân închisă în pătrăţelul meu, cu chipul ars de dogoarea spoturilor din tavanul pe care o persoană mai înaltă l-ar putea atinge cu puţin efort, cu privirea uşor înlăcrimată din cauza suflului aspru al aerului condiţionat – în timp ce singurul ochi de geam aflat la o distanţă de vreo 20m mă face să îmi imaginez mai degrabă decât să mă conving, că afară e adevărata viaţă. Acum mă gândesc că zilele petrecute de noi în acest incubator de idei nu se deosebesc atât de mult de cele ale găinilor crescute la baterii. Doar că ale lor sunt mai puţine, la noi trec zeci de ani până când ajungem la “maturitate”…Poate ar trebui să scrie şi pe rapoartele şi analizele noastre că sunt din categoria 3, non-eco, să ştie şi clientul că nu are de-a face cu vreun serviciu bio…sau ar trebui chiar să se ia în seamă şi cu ce ne hrănim? Că dac-ai pe-aşa, ştiu eu nişte colegi care ar putea avansa chiar la categoria 1 – oare sunt mai productivi decât noi, restul?

În rest, corporaţiile sunt însă foarte preocupate să arate lumii întregi că angajaţii lor sunt foarte pro-natură, că doar reciclează hârtia pe care o consumă din belşug, ba chiar şi echipamentele electronice uzate, nu uită niciodată să închidă calculatoarele când pleacă acasă dupa 10h de muncă, ba mai plantează şi copaci din când în când, pentru a-şi  şterge cu totul urmele de dioxid de carbon produs…ce mai, contribuie din plin la salvarea mediului înconjurător. Eu cred că o viaţă mai eco pentru toţi ar fi aceea în care zilele s-ar desfăşura cu mai puţine emisii de stres şi nemulţumiri, în care am reuşi sa reutilizăm cât mai multe zâmbete şi să îndreptăm cât mai multă bunăvoinţă către cei din jurul nostru.

Dar nu aşa trebuia să se termine povestirea mea de dimineaţă…şi nici eu nu trebuia să îmi creez motiv de frustrare aşa din nimic. Las acasă toate gândurile care mă frământă şi plec veselă în parc să mă bucur de ultimii ghiocei, de soare, de zâmbetele oamenilor de pe străzi, de cele câteva case frumoase care încă mai rezistă planurilor arhitecturale moderne, de viaţa în afara pătrăţelului…