Gânduri de primăvară – I

S-a făcut în sfârşit sâmbătă, nu trebuie să mă mai duc la serviciu, îmi zic în timp ce mă încurajez să mă dau jos din pat…ceasul arată însă doar ora 8, nu mă miră, pentru că de ceva vreme nu reuşesc să mai dorm nici măcar în weekend aşa cum obişnuiam în vremea studenţiei sau chiar încă la începuturile mele de angajat corporatist. Şi totuşi nu mă simt încercată de niciun sentiment de frustrare azi, mă uit pe geam şi văd că acea primă zi adevărată de primăvară, mult prognozată şi aşteptată de noi toţi pare să fi sosit chiar azi…ce bine că nu e zi de lucru.

Nimic nu mă indispune mai tare ca atunci când trebuie să rămân închisă în pătrăţelul meu, cu chipul ars de dogoarea spoturilor din tavanul pe care o persoană mai înaltă l-ar putea atinge cu puţin efort, cu privirea uşor înlăcrimată din cauza suflului aspru al aerului condiţionat – în timp ce singurul ochi de geam aflat la o distanţă de vreo 20m mă face să îmi imaginez mai degrabă decât să mă conving, că afară e adevărata viaţă. Acum mă gândesc că zilele petrecute de noi în acest incubator de idei nu se deosebesc atât de mult de cele ale găinilor crescute la baterii. Doar că ale lor sunt mai puţine, la noi trec zeci de ani până când ajungem la “maturitate”…Poate ar trebui să scrie şi pe rapoartele şi analizele noastre că sunt din categoria 3, non-eco, să ştie şi clientul că nu are de-a face cu vreun serviciu bio…sau ar trebui chiar să se ia în seamă şi cu ce ne hrănim? Că dac-ai pe-aşa, ştiu eu nişte colegi care ar putea avansa chiar la categoria 1 – oare sunt mai productivi decât noi, restul?

În rest, corporaţiile sunt însă foarte preocupate să arate lumii întregi că angajaţii lor sunt foarte pro-natură, că doar reciclează hârtia pe care o consumă din belşug, ba chiar şi echipamentele electronice uzate, nu uită niciodată să închidă calculatoarele când pleacă acasă dupa 10h de muncă, ba mai plantează şi copaci din când în când, pentru a-şi  şterge cu totul urmele de dioxid de carbon produs…ce mai, contribuie din plin la salvarea mediului înconjurător. Eu cred că o viaţă mai eco pentru toţi ar fi aceea în care zilele s-ar desfăşura cu mai puţine emisii de stres şi nemulţumiri, în care am reuşi sa reutilizăm cât mai multe zâmbete şi să îndreptăm cât mai multă bunăvoinţă către cei din jurul nostru.

Dar nu aşa trebuia să se termine povestirea mea de dimineaţă…şi nici eu nu trebuia să îmi creez motiv de frustrare aşa din nimic. Las acasă toate gândurile care mă frământă şi plec veselă în parc să mă bucur de ultimii ghiocei, de soare, de zâmbetele oamenilor de pe străzi, de cele câteva case frumoase care încă mai rezistă planurilor arhitecturale moderne, de viaţa în afara pătrăţelului…