O noua Revelatie :)

Astazi, in timp ce veneam de la Constanta, mi-am dat seama ca noi, romanii, nu suntem asa de gaunosi pe cat o declaram noi insine, dar doar la adresa natiei in ansamblu, desigur, persoanele “de fata” fiind intotdeauna exceptate. Avem si noi o calitate, despre care nu am auzit pe nimeni vorbind pana acum. Eu cred ca romanii sunt destul de “consistenti”, cum le place corporatiilor sa spuna, in comportament si exprimare.

De ce spun asta? Am observat de-a lungul timpului, in diverse contexte, ca noua ne place mai degraba si ne este mai la indemana probabil, sa daramam, decat sa construim…orisice, plecand de la sensul propriu al notiunii si ajungand pana la campanii complexe de denigrare, care arata cu degetul gunoiul din curtea altuia, dupa ce in prealabil au acoperit cu mare grija mocirla din propria batatura. Se pare ca unii numai asa pot sa dea bine, sa prospere, comparandu-se cu altii si mai rai decat ei. Si probabil ca o fac de cand sunt mici, cand daca erau certati de parinti pentru vreo nazbatie, indreptau rapid atentia dojenitoare a acestora asupra fratelui care facuse o boacana si mai mare. Si uite-asa rasuflau usurati, profitand de faptul ca ai lor parinti erau mult prea coplesiti de relele facute de odrasle, care se tineau lant, ca sa le mai poata contabiliza pe cele ajunse deja mai marunte.

Daca vorbim numai de copilarie, ne regasim probabil multi dintre noi in acest comportament. Dar probabil ca s-a ghicit ca nu intamplator m-am referit la campanii de denigrare, acum, in mijloc de campanie electorala si ca am un exemplu concret. M-am gandit sa il impartasesc cu voi, deoarece, desi cu totii suntem deja familiarizati cu sloganelele electorale, pe-asta pe care o sa vi-l spun eu, nu il stiti. Decat daca sunteti constantean…

Inutil sa va spun ca tot orasul este impanzit de bannere agatate de orice care poate trece drept stalp si care le poate sustine, de stickere lipite pe mijloacele de transport particulare (gen microbuze) sau pe orice alte ochiuri de geam mobile. Inspiratia alesilor nostri nu se opreste aici…si mesajele inscrise parca se intrec care mai de care in originalitate. Pe unele apare edilul Constantei, cu casca de protectie, care ma gandesc eu ca vrea sa sugereze implicarea lui in actiunile de “ridicare” a orasului, alaturi de candidatul partidului din care face si el parte, tot cu casca de santierist si el, desigur; mesajul fiind “Cu <candidatul> facem treaba!”

La urmatoarea intersectie, banner-ul isi schimba deja culoarea, care capata putin de galben in compozitie (stiti, rosu + galben = portocaliu) si ii indeamna pe constanteni sa voteze cu al lor fost concetatean, caci “Este de-al NOSTRU”. Un argument destul de solid si convingator, nu? Dar povestea nu se opreste aici…daca stai sa te plimbi pe unele strazi, acestea parca isi dau replica una alteia, pentru ca la urmatoarea intersectie, cat inca mai rumegi daca au dreptate in privinta solidaritatii, contra-candidatul te intreaba “Este de-al nostru? Ce a facut EL pentru noi?” Iar “EL” este scris pe un background diferit, aceeasi combinatie de rosu si galben, pentru cei care nu s-ar fi prins. Si uite-asa, insiruirea de bannere vorbitoare se inlantuie pana aproape de iesirea din oras…

Eficacitate vs eficienta

Nu stiu daca am reusit prin cele cateva posturi scrise anul acesta sa atrag suficient de mult atentia celor putini cititori pe care ii am (si carora le multumesc pe aceasta cale )  cat sa imi urmareasca in continuare blogul, chiar daca nu am mai scris de mai bine de 2 luni…nu ca as simti nevoia sa explic aceasta pauza, pentru ca pana ieri nici nu as fi putut, dar astazi am avut o revelatie si vreau sa o impartasesc cu voi

In toata aceasta perioada de pauza nu mi-au lipsit nici ideile pentru noi posturi, nici dorinta de a le asterne aici, teoretic nici timpul…dar totusi am preferat sa ma ocup cu alte lucruri, care mi-au parut poate mai importante, pentru care aveam probabil nevoie de tot timpul liber aflat la dispozitie si pe care nu am vrut sa il impart cu nicio alta activitate.

Dar astazi mi-am dat seama ce a fost: dorinta de a fi eficace si eficienta, in acelasi timp.  Stiu ca suna ciudat, dar astazi am descoperit o definitie a acestor doua concepte, care mi-a placut foarte mult:  “Effectiveness is doing the right things. Efficiency is doing things right“. Deseori ma surprind cuprinsa de dorinta de a face cat mai multe lucruri, la finalul carora nu incerc vreo prea mare satisfactie, pentru ca simt ca nu le fac chiar asa cum mi-ar fi placut. Si probabil ca din acest motiv am ales sa fac acele “right things” si sa le fac cat mai eficient.

Asta nu inseamna ca am renuntat definitiv la a mai scrie pe blog, dimpotriva…mi-am notat acele cateva idei, pe care voi incerca sa le dezvolt cu multa “eficienta” cat de curand posibil si sper ca rezultatul va fi cu mult mai multumitor, pentru mine cel putin, decat daca as fi incercat sa le scriu manata de graba de a termina cat mai multe lucruri.

De-acum incolo voi incerca sa nu mai separ prea des cele doua concepte si sa fac cat mai des lucrurile potrivite intr-un mod cat mai corect. Cred ca viata noastra ar putea arata altfel daca am sti sa alegem cu corectitudine acele activitati potrivite fiecaruia dntre noi.

Romania nu este Germania

Si iarna nu-i ca vara…chiar asa, niste adevaruri atat de evidente si dureroase pentru cei care iubesc mult Germania sau vara. Eu nu ma numar printre ei…mie mi-ar placea sa traiesc o primavara vesnica la Paris Dar altii sufera adanc de fiecare data cand constata ca se afla in tara asta sau la fiecare pas cand ii mai loveste un neajuns, de neimaginat desigur intr-o tara civilizata. Iar altii, ca mine, sufera cand ii vad pe cei dintai cum se lamenteaza cu ostentatie ca in Romania nu poti nici sa asculti un CD in magazinul de unde l-ar cumpara poate, daca i-ar placea cum suna.

Desi tare mult mi-ar placea sa vad cum se traieste mai mult de 2 saptamani intr-o tara occidentala si desi deseori ma revolt impotriva multor lucruri care se intampla in Romania, ieri m-am simtit mai cu drag de tara ca oricand. Aflata in Carturesti, rasfoind o carticica in dreptul standului de CD-uri, nu am putut sa nu aud franturile unei conversatii intre doi tineri  care cautau cu ardoare un anume CD. Erau mai pusti, in primii ani de facultate, cred…fata cred ca se intorsese de curand din Germania, avea si un usor accent studiat de om care nu mai vorbise foarte multa romana in ultima vreme si a simtit nevoia in primul rand sa traga o injuratura in germana, cat sa o auda intreaga incapere. Rabufnirea ei era legitima altminteri…gasise in tarisoara asta mai fara perspective un CD la un pret de cateva ori mai mic decat de unde il cumparase ea anterior (probabil din germania, continuam eu sa imi inchipui). Dar revolta ei cea mare a izbucnit in momentul in care si-a dat seama ca aici nu poate asculta CD-ul, sa vada daca va da totusi cei cativa ron sau nu.

In acel moment de crunta dezamagire, prietenul ei i-a confirmat certitudinea: “aici nu esti in germania”! iar ea il aproba cu resemnare , in timp ce se pregatea sa pozeze in victima a acestui rudimentar mod de a cumpara CD-uri. Totusi, cu o urma de speranta in gradul de civilizatie a locului unde se aflau, baiatul a mers sa intrebe daca este posibil sa desfaca si sa asculte acel CD. Raspunsul a fost evident negativ, iar ei au plecat rapid, in semn de protest. Probabil ca se va intoarce in Germania, de unde si-l va cumpara cu un pret ceva mai mare, dar va fi apucat sa il asculte inainte. Si ma gandeam in timpul asta, ca daca astfel de atitudini afiseaza acesti oameni si pe-afara, ce pretentie putem avea ca acele tari sa aiba vreo parere mai rasarita despre noi…

9:00-18:00

In ultima vreme sunt din ce in ce mai frustrata de faptul ca timp de 5 zile pe saptamana nu pot petrece un anumit interval de timp oriunde in afara biroului…chiar mi-as lua o zi de concediu pentru a vedea cum arata lumea, cum arata bucurestiul intre ora 9 si 18:00.  Mi-ar placea sa ma plimb prin parcurile mai putin aglomerate, as vrea sa vad ce oameni umbla pe strazi la aceste ore…cu siguranta nu oameni care si-au luat concediu sa se vada unii pe altii

Si poate de-asta am devenit mai atenta la tot ce se intampla in jurul meu si avida dupa orice posibila informatie pe care  as putea sa o receptionez de la cei din jurul meu, ca sa nu zic ca uneori par a fi un spion cu un auz cam prea dezvoltat

Diminetile din timpul saptamanii pot fi tare interesante, desi dupa ceva vreme de mers cu acelasi metrou, la aceleasi ore, te cam obisnuiesti sa vezi aceleasi persoane, cu aceleasi povesti…daca vrei sa diversifici insa peisajul, te trezesti mai devreme (pentru ca nu iti permiti sa intrazii la birou) si vei vedea un cu totul alt ritm, persoane angajate poate in sectorul de stat care trebuie sa fie la serviciu inca de pe la 8. Dar oricat de mult mi-ar placea mie sa vad multi oameni in acelasi loc, devine obositor, mai ales daca la finalul acestei calatorii stii ca te vei inchide pentru inca o zi in acelasi birou unde cele mai statornice elemente sunt aerul conditionat si lumina spoturilor de deasupra biroului tau.

Cea mai frumoasa dimineata imi pare insa duminica, zi de sarbatoare, cand forfota urbana ia o mica pauza de la cumparaturi efervescente si vizite mondene. Acum cateva saptamani, ajunsesem ca in aproape fiecare zi de duminica, in jurul orei 9:50, in statia de troleu, unde eram pregatita sa astept cumintica pret de 10 minute venirea unui vehicul de transport public, dupa ce trecusera deja vreo doua in directia dorita. Fiind duminica dimineata, totul se misca mai incet, pe strada vedeam mai mult pensionari, oameni gatiti sa mearga la slujba de duminica, bunici cu nepotei la plimbare, sportivi grabiti spre antrenamente si doar cativa razleti ca mine…printre toti acestia era si un cersetor, un barbat in jur de 50 de ani, in putere…se indrepta cu speranta spre o banca unde statea un tanar bine imbracat, reperat probabil de cersetor a fi cel mai apt de a-i intinde ceva…acest domn, ca si mine si ca si restul oamenilor din statie l-a ignorat, insa cu surprindere am vazut cum un pensionar aplecat de batranete, aflat si el in asteptarea troleului, s-a intors si l-a strigat pe cersetorul in a carui target nu se afla, bineinteles, si i-a intins o hartie de 5 lei. A fost un gest care m-a impresionat si pe care mi-l amintesc si acum ca un posibil exemplu de generozitate din partea cuiva cu mai putine posibilitati. Asta nu inseamna insa ca incurajez cersetoria, ci doar gesturile deschise, din suflet, de la un strain la altul…este o experienta pe care nu am sansa sa o remarc la birou, intre 9:00 si 18:00.

A fost odata…

Acum 5 ani de zile pe vremea asta ma pregateam sa sustin licenta si desi lucram deja de 3 luni, ma simteam inca studenta…mai pastram inca din acea inconstienta proprie tineretii, singura preocupare fata de ziua de maine era legata de cum urma sa ma imbrac la serviciu, care parea pe atunci doar un loc unde imi petreaceam timpul liber, fiind oarecum un fel de laborator unde experimentam in fiecare zi ceva nou. Zilele se masurau altfel, serile erau mai lungi, iar diminetile foarte entuziaste.

Venind acasa intr-una din serile trecute cu autobuzul 135, ca pe vremea facultatii, cand autobuzul era de fapt un troleibuz verde cu numarul 79, am ascultat fara sa vreau conversatia telefonica a unui tanar student din provincie (care statea cred in caminele din Vitan) cu iubita sa din Bucuresti, am banuit eu. Ii povestea de proiectele pe care trebuia sa le pregateasca, de cum descoperea el pe zi ce trece ce functionalitati destepte avea excel-ul si de tot timpul petrecut prin salile de lectura si toate astea, cu foarte multa exaltare.

Nu m-am recunoscut intru totul, caci in cazul meu, salilor de lectura le luau locul deseori barurile din apropierea ASE-ului, proiectele le faceam de obicei cu colegii, nicidecum in salile de lectura, poate mai rudimentare pe vremea mea, iar ora la care el mergea spre casa (in jur de 21:00) ma prindea de multe ori la intalniri tarzii ale asociatiei studentesti, la spectacole de teatru sau pur si simplu in plimbari lungi pe bulevarde…

Este ciudat cum atunci cand am terminat facultatea, m-am simtit ca usurata de o povara si mandra ca intrasem in campul muncii…nu m-am uitat deloc in urma, nu am avut niciun regret pentru perioada ce se terminase, mai ales ca din colectivul din facultate, am mai ramas in legatura stransa doar cu vreo 3-4 colegi…foarte dragi de altfel. Pentru mine viata adevarata de-abia incepuse si imi parea ca odata cu mine ASE-ul isi inchisese portile definitiv, ca orice experienta studenteasca ajunsese la final.

Dar in acea seara am constientizat ca, asemeni mie cu multi ani in urma, mii si mii de tineri continua sa se bucure de tot ceea ce pot oferi anii studentiei, de entuziasmul descoperirilor scolare, de dimineti somnoroase, de dupa-amieze indragostite, de seri filozofice pe terasa laptariei, de zile in sir fara vreun sens concret si de multe, multe vise…credeam ca toate acestea au incetat sa mai existe. Pentru prima data dupa 5 ani mi-am amintit de toate acestea si as fi vrut sa mai fiu studenta macar si pentru o saptamana.